Conciliul de la Niceea

În iunie 2025 s-au împlinit 1700 ani de la evenimentul considerat astăzi de Biserici ca fiind primul conciliu ecumenic, în oraşul Niceea (în prezent Iznik, Turcia). Acesta a reunit un mare număr de episcopi, proveniţi din numeroase regiuni ale Imperiului Roman, mai ales din partea sa orientală, dar şi câţiva episcopi occidentali, la convocarea împăratului de atunci, Constantin. Cu ocazia acestei aniversări vor fi numeroase comemorări, fie că este vorba despre colocvii, numere de reviste sau volume colective, precum şi de celebrări religioase şi mai ales ecumenice. Într-adevăr, acest prim conciliu este recunoscut de toate Bisericile şi poate servi drept punte între diversele confesiuni creştine, mai ales între catolici şi ortodocşi. Dar cum îi priveşte pe cititorii de la începutul acestui secol al XXI-lea un conciliu ţinut în anul 325 în Asia Mică? Chiar dacă articolele din acest volum nu răspund direct şi explicit la această întrebare, totuşi o subînţeleg şi i se asociază.

Imaginarul colectiv şi eclezial a păstrat două puncte principale ale conciliului: definiţia unui simbol de credinţă comun întregii Biserici, care formează încă trama Simbolului numit niceno-constantinopolitan, care încă mai este rostit astăzi, precum şi condamnarea unei erezii privitoare la Fiul şi la Treime, asociată numelui lui Arius, preot alexandrin. Dacă reţinem doar aceste două elemente, în lumina acestui prim conciliu, care ar putea fi perceput drept un model pentru toate celelalte care au urmat, o reuniune conciliară ar putea avea drept obiective principale definirea credinţei şi condamnarea deviaţiilor sale, adică ereziile. Totuşi, dacă privim lucrurile mai de aproape, aşa cum o fac mai multe articole din acest număr, care se apleacă asupra contextului istoric al conciliului, asupra desfăşurării sale şi asupra textelor pe care le-a produs, aşa cum este cazul articolului lui H. Pietras, nu în aceste chestiuni constă întreaga lucrare conciliară şi poate nici măcar esenţialul ei.

Într-adevăr, disensiunile doctrinale sau mai degrabă conţinutul lor nu sunt motivaţia primară a împăratului de a convoca acest conciliu. Mai degrabă, în centrul preocupărilor sale era unitatea Bisericii, manifestată prin unitatea calendarului liturgic – în special a celebrării Paştelui – şi prin preocuparea de a reduce schismele şi diversele diviziuni din cadrul corpului eclezial. De asemenea, conciliul a căutat să încurajeze dezvoltarea unor soluţii consensuale la problemele disciplinare din cadrul Bisericii, prin canoanele care au fost elaborate acolo – paragrafe scurte ce reglementau în mod concret deciziile care trebuiau luate şi modul de tratare a cazurilor recurente în diferite regiuni. Dezvoltarea unei formule comune de credinţă a fost, de asemenea, unul dintre rezultatele acestei lucrări de unificare şi conciliere, pentru a realiza concordia sub patronaj imperial. Constantin a căutat astfel să-şi îndeplinească rolul de pontifex maximus, supervizor al tuturor colegiilor prezbiterale ale diferitelor religii ale imperiului. Cu alte cuvinte, scopul principal al acestui prim conciliu a fost de a promova armonia şi unitatea în cadrul Bisericii, nu prin impunerea unei decizii prestabilite sau predeterminate, ci prin aducerea ei la îndeplinire prin adunarea şi discuţiile episcopilor.

Aşa cum am spus, Conciliul de la Niceea este considerat primul conciliu ecumenic. Cu toate acestea, nu a fost prima întâlnire a episcopilor din cadrul creştinismului timpuriu – modelul ei rămâne întâlnirea apostolică de la Ierusalim (Fap 15) – şi nici neapărat cea mai extinsă sau universală. Mai mult, conciliul a fost urmat de-a lungul secolului al IV-lea de numeroase alte sinoade, multe dintre ele convocate de autoritatea imperială, incluzând episcopi din toate părţile imperiului şi aproape toate emiţând o mărturisire de credinţă. Este adevărat însă că aceasta a fost prima întâlnire sinodală majoră după recunoaşterea de către Constantin a creştinismului ca religie pe deplin licită în imperiu în 313. Prin urmare, abia mai târziu Conciliul de la Niceea a dobândit un loc preeminent şi o poziţie de piatră de temelie, sau cel puţin un început, în seria conciliilor. De asemenea, Simbolul său de credinţă nu a fost considerat imediat o referinţă universală şi necesară, aşa cum vom vedea în articolul lui W. Kinzig, ci a fost consacrat abia după un lung parcurs. Mai mult, este recitat astăzi într-o formă în mare parte revizuită, cel puţin în urma Conciliului de la Calcedon (451). Cu alte cuvinte, receptarea acestui prim conciliu evidenţiază clar rolul istoriei şi al evoluţiei istorice în construcţia tradiţiei ecleziale. Această tradiţie ia adesea forma unei priviri retrospective asupra unui trecut pe care îl reciteşte, îl selectează şi îl organizează în lumina timpului său şi a realizărilor creşterii sale, sub mişcarea Duhului Sfânt.

Mai mult, această aniversare ne aminteşte importanţa deliberării comune între liderii Bisericii pentru a decide împreună nu numai asupra credinţei Bisericii, ci şi asupra funcţionării acesteia. Aici găsim cele două aspecte principale ale întâlnirilor conciliare şi, mai larg, ale întâlnirilor sinodale şi vedem cum operează această sinodalitate, adusă în prim-plan în ultimii ani de Papa Francisc, dar manifestată şi într-un mod paradigmatic în timpul Conciliului al II-lea din Vatican, inclusiv în lucrările sale. Într-adevăr, deşi conciliul a fost convocat de împărat – ceea ce nu mai este de actualitate – şi deşi anumite teme au fost, de asemenea, plasate pe ordinea de zi a conciliului de către persoana care l-a convocat (data Paştelui, reducerea schismelor), altele au apărut ca urmare a preocupărilor episcopilor prezenţi şi din convergenţa nevoilor acestora. Vom reaminti în treacăt că termenii români „sinod” şi „conciliu” se refereau iniţial la acelaşi lucru, şi anume la adunarea a diferite persoane, primul provenind din grecescul synodos, cel de-al doilea din latină (concilium); termenul a dobândit un sens particular în vocabularul Bisericii pentru a desemna adunarea episcopilor şi există o tendinţă de a specializa şi mai mult termenul conciliu, pentru a desemna o întâlnire de o importanţă mai mare, printre altele, datorită unei convocări papale. Cei doi termeni însă desemnează, în mod esenţial, acelaşi lucru.

La finalul acestui volum, cititorul nostru, sperăm, va fi deprins o mai bună cunoaştere a primului conciliu ecumenic, dar va fi şi înţeles însemnătatea sa până în zilele noastre, precum şi reflecţiile pe care i le poate sugera despre viaţa Bisericii actuale şi despre practica teologiei.

Matthieu Cassin